Miliţeanul împăciutor

Astăzi am avut un accident de circulaţie. Mergeam de dimineaţă la biserică, când într-o interesecţie o doamnă şofer s-a grăbit să prindă încă culoarea galbenă. Deşi şoseaua era relativ liberă, n-a judecat bine viteza şi a intrat pe banda mea. Eu în încercarea de a evita accidentul am călcat axul drumului, şi eram aproape oprit când s-a izbit în mine, după ce reuşise totuşi să apese şi pedala de frână, lăsând o urmă de 6 metrii şi trimiţând maşina mea cel puţin un metru înapoi. Interesant n-a fost accidentul, maşina ei fiind mult mai nouă şi mai grav avariată, a mea fiind doar în situaţia de a-i schimba bara de protecţie. Ci memorabil este ce s-a petrecut după accident.

Toată populaţia existentă la acel moment pe stradă s-a adunat şi au început să dea verdictul de vinovăţie. Din pământ a răsărit un miliţean, care deşi era îmbrăcat în uniformă şi de serviciu, n-avea competenţă decizională de raportat accidente, ci doar de dat amenzi. Ne-a cerut documentele, pe care nu le-a verificat. Mi-a cerut telefonul pentru a suna pe miliţeanul de accidente, care a apărut cu maşina personală după vre-o jumătate de oră.

Între timp, doamna şofer şi-a chemat arsenalul din dotare (diferite persoane sus-puse), încercând să-şi impună agenda de nevinovăţie. Eu mi-am ţinut calmul şi le-am răspuns la argumente cât m-a lăsat vocabularul. Miliţistul specialist ne-a privit pe amândoi, încercând să priceapă cine are să-l plătească, şi deci cui să dea dreptate. Cu calm, răbdare, şi fără pic de isteţime, a reuşit după o jumătate de oră să măsoare distanţele de la marginea şoselei până la maşini – din măsurătorile lui reieşind că eu am calcat mai mult decât doamna şofer axul drumului (aici nu s-a inventat încă pictarea şoselelor, sau împărţirea lor pe benzi de circulaţie). Apoi a început să măsoare urmele de frânare pe carosabil, ale ei 5.80m, ale mele 1.80 – ceea ce însemna că eu am avut viteză mai mică. Deasemenea, urmele mele erau deja sub maşina ei, adică ea m-a împins în spate, adică s-a oprit cu ajutorul meu, eu deja fiind aproape oprit. Mai mult, urmele ei indicau clar că ea a luat viraj stânga, adică exact pe banda mea de mers.

După aceste detalii importante, miliţeanul şi-a dat seama că n-are cui să dea dreptate. Şi nefiind în ţara asigurărilor obligatorii sau casco, legea îi permite să-i declare pe ambii şoferi vinovaţi. Aşa că a pus întrebarea cheie: vreţi să scriu raport sau vă înţelegeţi? Eu am spus ca sunt dispus să-mi repar maşina, fără să am vre-o pretenţie din partea ei. Ea şi-a dorit să-i repar eu maşina, că i-a dat-o taică-său cadou. Văzând că n-are ieşire cu noi, miliţeanul a început să deseneze accidentul. Privindu-i desenul, dacă n-aş fi fost martor la accident, cu siguranţă n-aş fi înţeles mare lucru: nişte săgeţi şi pătrăţele, fără noimă.

Miliţeanul iniţial, observând că suntem în impas, mi-a propus să-i ofer doamnei o sumă infimă comparativ cu reparaţia maşinei ei, un fel de compensare a faptului că ambii eram vinovaţi, dar maşina ei era mai avariată. Reparaţia maşinii ei se ridică cel puţin la $400-500. Compensarea cerută nu era nici măcar $50. Am fost dispus să o dau, ca să se încheie în pace povestea, dar eram aproape sigur că doamna nu v-a accepta. Miliţeanul mi-a spus să am încredere în el, că o va face să accepte. Zis şi făcut. I-am dat miliţeanului banii ca să-i dea mai departe, şi după două ore de la accident şi blocând circulaţia fiind postaţi în mijlocul intersecţiei, mi s-a spus să-mi mut maşina deoparte (a ei au împins-o, fiind spart radiatorul).

Cerându-mi documentele înapoi de la miliţeanul de accidente, acesta mi-a spus că trebuie să vorbim, şi l-a trimis pe măsurător să-mi spună că ei nu lucrează pe degeaba, ci le trebuie şi lor ceva bani, cam $5 de căciulă. I-am spus că cere prea mult. El mi-a spus să-i dau din inimă (cadou, nu mită, chestiunea era deja rezolvată), nu că sunt nevoit, şi că nu mă vor opri când îmi vor vedea maşina pe şosea. Am reuşit totuşi să cobor preţul la $10 pentru toţi trei miliţeni implicaţi.

Situaţia aceasta mi-a adus aminte de copilărie, când şi la noi funcţionau relativ acelaşi fel de legi, cu diferenţa că aici poliţistul încearcă să te împace, şi nu se lasă până nu găseşte o soluţie ca să nu te trimită mai departe în faţa autorităţilor competente – asta i-ar da lui multă bătaie de cap (înfăţişări la tribunal, dare de socoteală de raportul accidentului la şef, etc) – şi l-ar lăsa fără cei câţiva bănuţi pe care-i face împăcându-i pe oameni.

Pauză terminată

Datorită multor întâmplări în ultimele câteva săptămâni am fost nevoit să iau o pauză de blog, dar acum revin, şi sper să-mi ţin năravul de a posta des. Iată astăzi am postat ceva despre postul din luna Ramadan şi urmează un articol interesant despre accidentul de maşină. Mi-ar place să adaug poze la unele postări, dar conecţia mea dial-up îmi taie tot elanul.

Pe vremea Ramadanului (1)

Dimineaţa devreme. Luni. Patru jumate. Sunt trezit din somn că e timpul să mâncăm înainte de a începe postul de Ramadam. Pregătim ceva de mâncare, apoi ne rugăm rugăciunea de ‘închiderea gurii’ – până seara nu vom pune nimic în gură, atunci vom face rugăciunea de de ‘deschiderea gurii.’ Rugăciunea în sine e o recitare a unor cuvinte în arabă pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le recită.

Astăzi citim un pasaj din Qur’an, destul de lung. Din Surah 6. Întrebările încep să curgă: Care sunt faptele bune? Ce înseamnă a te pocăi? Ce îneamnă că Isus poate să ne ia păcatele? Înseamnă aceasta că putem face orice, că Isus oricum ne spală de păcate? De ce spun creştinii că iertarea se primeşte doar prin credinţa în Isus? Allah este Atotputernic şi ar putea să ne ierte şi fără medierea lui Isus. Ce înseamnă că Isus este jertfa lui Dumnezeu, pentru că în Sura 6.164 spune că nimeni nu poate purta povara altuia (cu referire la munca zilnică, nu la povara păcatului)?

Acestea sunt câteva întrebări născute din inimă, nu doar de dragul dezbaterii sau a dorinţei de informare. Răspunsul trebuie să vină într-o manieră de sfântă teamă, că posibilitatea de a te face greşit înţeles este mare. Doar este pentru prima dată când aud Vestea Bună, şi ne rugăm să fie bună pentru ei. Duhul Sfânt are slujba de a lucra în vieţile lor dorinţa de a crede şi de a înţelege…

Isaac a murit!

Copiii noştrii sunt fascinaţi de povestea lui Esau şi Iacov, mai ales de felul în care Iacov a reuşit să-l păcălească pe Isaac – spre împlinirea planului divin – şi de împăcarea celor doi fraţi după două decenii. Ambii copii au încercat să facă pe plac părinţilor, doar că ruptura era chiar între părinţi, Rebeca iubindu-l mai mult pe Iacov. Iacov la rândul lui, a avut preferatul lui, pe Iosif, de care a trebuit să se despartă forţat pentru o perioadă destul de lungă (aşa cum şi Rebeca s-a despărţit de Iacov).

Isaac a fost preferatul prietenului meu. Avea 6 ani, era ascultător, cuminte, jucăuş. Tatăl lui n-a trebuit niciodată să ridice tonul pentru a fi ascultat. Cerea întotdeauna permisiune să meargă undeva, să facă ceva, să se joace. Azi s-a înnecat. Nu se cunosc exact detaliile, doar că a ajuns în apele rapide ale râului ce trece prin mijlocul oraşului şi a fost luat. Poate a căzut? Poate nu a realizat puterea apelor? Poate a fost împins?

Prietenul meu este păstorul unei biserici de casă. Mai are doi băieţi şi o fată, toţi adolescenţi. Dar Isaac era febleţea lui, ‘micul’, bucuria târzie. În ultimele două luni am lucrat multişor împreună, în diferite proiecte, de la zidărie sau ansamblat mobilier la acordat consultanţă în afaceri sau evanghelizare. Azi am fost la priveghi. Fără coşciug. Fără cor sau fanfară. Fără cântări de cântat. Fără predică. Goi sufleteşte, simplii, şezând turceşte de-alungul zidurilor camerei fără mobilier, tăcuţi. Aşteptând revederea în ziua de apoi.

Preferatul a trebuit să plece. Pentru a se împlini planul măreţ al Domnului. Aceasta este credinţa şi nădejdea noastră, a celor izbăviţi din fatalismul crunt şi dur al islamului.

Fără zgomot mare

Ieri cel puţin doi oameni s-au apropiat de Domnul în oraşul nostru! Slavă Lui!

Zilele acestea s-au format câteva echipe de vară, venite în diferite oraşe şi zone din ţara, cu scopul de a spune vestea bună despre un Dumnezeu mântuitor. Fără strigare sau zgomot mare pe uliţele oraşului, nici măcar fără să se ridice tonul (Isaia 42.1-3), ci cu duh blând şi liniştit. Şi cu vestea dădătoare de neprihănire şi încurajare.

În timp ce mergeau spre vârful unui munte considerat a fi sfânt de către majoritatea musulmanilor, au intrat în vorbă cu o femeie care trecea zilnic prin ‘deschizătura’ ce poate vindeca. Aceasta i-a întâmpinat cu binecuvântări. Ca răspuns, femeia a fost întrebată dacă a auzit despre Isus. ‘Cum să nu, este Fiul lui Dumnezeu!?’ Dar nu ştia că trebuie să se pocăiască, aşa că acolo la poalele muntelui s-au rugat şi femeia s-a predat Domnului.

După ceva vreme echipa a întâlnit o persoană nevăzătoare şi a întrebat-o dacă a auzit despre Isus.‘Aştept ca nepotul meu să treacă în clasa a treia pentru a citi mai bine, că am o carte despre Isus, şi n-am cine altcineva să mi-o citească.’ Spre sfârşitul conversaţiei s-au plecat toţi în rugăciune şi această persoană s-a ‘pocăit’ (expresia locală pentru a descrie dorinţa de a-L urma pe Isus ca Domn şi Mântuitor).

Provocarea pentru aceste persoane este ataşarea la o biserică locală. Ele erau deja pregătite pentru a se întoarce la Dumnezeu (aceasta este una din rugăciunile noastre zilnice, ca să fim îndrumaţi înspre oamenii doritori să audă), dar mă tem că nu sunt pregătite pentru a fi parte a unui grup mai mare de credincioşi. Iar credincioşii locali trebuie să-şi îmbunătăţească capaciteatea de a le primi în mijlocul lor.

Echipele de împărtăşire a Veştii Bune abia au început azi munca, vor sta o săptămână în zona noastră. Să ne rugăm pentru ei şi pentru cei cărora le vor vorbi despre Dumnezeu.

Nuntă şi circumcizie

Ieri am fost la o nuntă. N-am văzut mirii. Nici nu ştiu exact cine s-a căsătorit. Şi nici prea important nu este…

Am ajuns pe la mijlocul nunţii, puţin înainte de opt dimineaţa, ca să am timp să ajung la serviciu. Urma să avem staff meeting la ora nouă jumătate. Nunta a început pe la 5-6 dimineaţa, primii veniţi fiind cei grăbiţi la servicii. Se intră în curtea omului, după ce se salută bătrânii care stau la poartă, şi neaparat gazda (de obicei, tatăl nuntaşilor). Apoi, ţi se oferă un loc la una dintre mesele de care este plină curtea sau în casă, unde se stă turceşte împrejurul unei feţe de masă aşezate pe duşumea. Noi am fost îndrumaţi să stăm în casă, alături de musafirii mai de cinste.

După ce ne-am aşezat, obligatoriu se face rugăciunea, care se repetă de fiecare dată când se alătură cineva nou venit. Apoi se salută ceilalţi musafiri, chiar dacă nu ne cunoaştem deloc. Destul de rapid, începe să se servească masa, pe lângă multele uscături (sâmburi de diferite feluri, fructe, pâine, ceai, dulciuri, biscuiţi, etc) deja aşezate pe duşumea. De data aceasta, s-au servit două feluri de mâncare, o ciorbă de vită cu cartofi, având o felie bună de carne. Şi orezul tradiţional. Ambele în porţii mici. Mâncate obligatoriu cu mâna dreaptă şi fără nici un fel de ustensile (lingură, furculiţă, cuţit). Toată procesiunea de aducerea mâncării a durat aproximativ jumătate de oră, având un responsabil de cameră care comanda bucătăriei improvizate în curte (căteva cazane de 100 de litrii). La sfârşit a apărut un preot musulman care a făcut o scurtă rugăciune pentru binecuvântare şi ne-am ridicat să plecăm.

Diferit de alte dăţi a fost faptul că unii musafiri nu şi-au consumat carnea din ciorbă, ci şi-au păstrat-o pentru acasă. Tuturor ni s-a pus la dispoziţie pungi de plastic să ne luăm acasă ce dorim. Mai mult, unor musafiri mai de cinste li s-au dat cadouri (probabil şi ei au dat cadouri familiei cu o anumită ocazie şi acum s-au returnat – aceasta fiind diferenţa fundamentală în dat-primit cadouri în lumea islamică: să te aştepţi să primeşti cel puţin cât ai dat, dacă nu mai mult!).

Eu am mai fost la nunţi locale, dar unul dintre prietenii mei localnici, n-a fost niciodată, pentru că fiind creştin nu l-a invitat nimeni (azi am auzit, a câtea oară, că o femeie a fost dată afară din serviciu pentru că e credincioasă). În schimb e o onoare să-ţi vină la nuntă un străinez…

N-am văzut nici o bucurie pe feţele localnicilor, doar datorie, mai ales pentru familie. Ea trebuie să-şi îndeplinească datoria faţă de comunitate în organizarea unei astfel de nunţi, la care poate participa între 3,000-5,000 de oameni pe care trebuie să-i hrăneşti. Acesta este motivul pentru care se stă doar jumătate de oră, mănânci şi pleci. Există ceva sistem de recompensă – uneori se fac unele donaţii familiei – dar în marea majoritate cheltuielile cad pe familie. Astfel, organizarea unei nunţi, şi contractul social implicit între cele două familii, este foarte important, având în vedere enormitatea cheltuielilor – adesea mai mari decât achiziţionarea unei locuinţe.

Tot pe motiv financiar, se încearcă combinarea a două-trei evenimente pentru a diminua cheltuielile. De exemplu, în nunta de ieri, s-a sărbătorit şi circumcizia nepotului (echivalentul ‘botezului’ la creştini, intrarea în rândurile credincioşilor şi accesul în moscheie; undeva până la adolescenţă băiatul trebuie circumcis). Am întrebat gazda dacă circumcizia în sine a avut loc, la care răspunsul a fost negativ, mai întâi se sărbătoreşte, uneori actul în sine poate avea loc şi câţiva ani mai târziu.

Fish & chips

Today I read Habakkuk. I meditated on the fact that the prophet was so angry with God for not answering his prayers on time – at least, when he thought it’s the time. Moreover, God told the prophet that He will bring judgment on the people, instead of saving them. And he will do that with the help of the Babylonians – which appalled even more the prophet: ‘You’re treating men and women as so many fish in the ocean, Swimming without direction, swimming but not getting anywhere. Then this evil Babylonian arrives and goes fishing. He pulls in a good catch. He catches his limit and fills his creel – a good day of fishing! He’s happy!’ (Hab 1:14-15).

I felt like fish, swimming without a direction. Sometimes I feel treated like a fish by others, they send me all over the place not giving me a clear direction, not getting anywhere. Then I think of so many people who have no direction. And there he is – the Babylonian – catching those with no direction, giving them a purpose: to serve him. Because he himself worships a piece of wood he picked from the ground, he is religiously religious to his desires and tastes, as well as his wickedness (see chapter 2).

Even so, the prophet gives up being angry with God and goes to his praying tower awaiting for an answer from Him, which comes in the form of a portrayal of people’s standards and evil behavior, God thus underlying His reasons for the punishment He’s about to bring. His judgment is also his grace, ‘retracing the old salvation route’ (3.3). And the prophet stays now amazed seeing how God destroys the country in order to save the people – scenario which makes him rejoice and praise God (chapter 3 is a song, a psalm to be sung with the orchestra) even in the worst times ever, having the energy to ‘run like a deer’ (3.19).

How do I live in times of destruction and judgment? Going up in the tower to get a long-term perspective on what God is doing in the world. How can I rejoice and sing songs when all suffer? By understanding that God wants to bring salvation to a people that need to be awaken by such a strong blow, otherwise they won’t pay attention to what God is doing around.

Vara si frigiderul – din nou sotia

M-am bucurat tare ca mesajele mele au avut reactie si au fost apreciate. Dumnezeu e bun cu noi, atat rabdare si dragoste are.

Noi suntem binisor. Weekendul trecut am fost impreuna cu o familie la munte, a fost tare frumos. Un pic rece, si bebele nostru a racit un pic si e mai suparata.

Acum suntem acasa. Aici incepe vara desertica asiatica si nu e deloc usor. Tot felul de insecte, de la foarte mici la foarte mari. Nici nu stii ce te musca. E cald afara, intre 11 si 4 seara nu poti lasa copiii, decat cu grija mare. Dar ei tot se bucura. Sotul le-a luat o bicicleta, le-a facut o hinta in curte, dintr-un cauciuc de masina, si sunt tare bucurosi. Citesc, construiesc, coloreaza… Uneori se plictisesc, ca nu mai sunt copiii cu care sa se inteleaga si sa se joace. dar macar se au unul pe altul si se joaca frumos impreuna.

Oamenii de a caror casa avem grija si in care locuim pana in septembrie, au o pisica si un caine. Copiii se mai bucura si de ei. Mie nu imi plac pisicile deloc, dar asta e, iar cainele, pe langa ca e paros ca o oaie, si moare de cald, naparleste! Mai nou, face caca prin toata curtea! Daca il legi urla de imi sare toata vecinatatea in cap, si nefiind casa mea, nu pot sa fac de urat vecinilor.

Frigiderul si masina de spalat asteptam de 2 luni sa ni le repare. Aici vin si la o jumate de an, de cand i-ai chemat. Ii suni, te mint ca vin, si nu vin. Azi si gazul mi s-a stricat. Am pus sa fac o mancare de cartofi noi, cu muschiulet, si nu am avut cu ce sa o fierb. Sotul nu stie ce are, dar nici timp nu a avut sa se uite. Am facut mancarea la microunde, asa o vom manca. Bine ca avem ce unge pe pita.

Stiti, am primit si noi mesaje cu vesti triste din tara, unii mor, altii sunt bolnavi, familiile sufera. Multi se roaga pentru o minune, si eu cred ca Dumnezeu poate face o minune, tare mult m-as bucura.

Uite asa. Imi pare rau, trebuie sa ma duc fuga, mititica cade din hinta.
Domnul sa va dea sanatate si Adevar din Cuvant in fiecare zi!

Hazina

Duminică seara, târziu în noapte, am discutat cu un grup de credincioşi localnici despre hazina. Pentru mine este întotdeauna o discuţie folositoare, nouă/veche, de tipul cărturarului înţelept ce scoate din visteria lui atât lucruri vechi, cât şi noi (Matei 13). Conturarea, delimitarea şi precizarea în termeni cât mai precişi posibili a hazinei este, pentru mine, primul pas important într-o relaţie de ucenicie – nu degeaba duminică am fost rugat de câteva ori să încep o relaţie de ucenicizare. Când ştii exact ce cauţi, ce doreşti, care este rugăciunea fierbinte şi constantă, atunci începi să ştii şi cât vei căuta şi ce efort trebuie să depui.

Hazina înseamnă comoară, într-una din limbile locale. Pildele împărăţiei sunt dinamice, au capacitate de dezvoltare, ţintesc înspre ceva, te scot din lenevie. Toate cele opt pilde din Matei 13 ilustrează împărăţia cerurilor folosindu-se de termeni foarte apropiaţi nouă: produse, procent de profit, risc, competiţie, investiţie, vânzare-cumpărare, sortare, antic-nou, preţ, etc. De când cu economia de piaţă, mai pricepem şi noi câte ceva din termenii aceştia, dar încă ne ferim să-i asociem cu cele spirituale, că-s lumeşti, veniţi cu demonul pseudo-democraţiei şi al materialismului. Isus tocmai de aceea s-a folosit de aceşti termeni, că-s lumeşti, că să poată ilustra cele cereşti!

Comoara este dorinţa cea mai de preţ a vieţii tale, ceva pentru care eşti gata să te disciplinezi, să ieşi din lenevie, să renunţi la orice altceva, să-ţi pui în negoţ toate capacităţile pentru a o câştiga. Isus, în pilda comorii ascunse, spune că cel care o găseşte, vinde tot ce are, adică este gata să se folosească de celelalte daruri pe care Dumnezeu i le-a dat până în acel moment (abilităţi, resurse, educaţie, posesiuni materiale, relaţii, etc) pentru a cumpăra comoara.

Adesea asociem rapid hazina cu viaţa veşnică – sigur, aceasta este o mare comoară. Cred, însă, că aici e vorba despre comoara pentru care merită să trăieşti aici pe pământ, viaţa veşnică este un cadou adiţional. Care sunt scopurile, ţelurile, planurile, dorinţele pentru care trăieşti acum? Că dacă n-ai, nu te mira că n-ajungi niciunde! Iar a-ţi întocmi planuri, a-ţi stabili ţinte, a-ţi ordona dorinţele, este o activitate istovitoare, dar aducătoare de multă împlinire sufletească, familială, socială, spirituală.

‘Celor neprihăniţi li se împlineşte dorinţa.’ (Proverbe 10: 24)

Oraşul meu

Trăiesc într-o localitate unde se închide apa potabilă câteva zile la rând, neanunţat. Unde femeile sună dimineaţa devreme la poartă oferindu-ţi să cumperi lapte, după ce ţi-au trezit copiii cu strigătul lor. Unde se colectează taxa de gunoi, dar maşina nu intră niciodată pe stradă, că e prea îngustă.

Locuiesc într-un oraş unde încă se fac manifestări militare şi civile de câteva ori pe an (Navruz, 9 mai, Ziua Revoluţiei, etc). Unde guvernanţii sunt cumpăraţi să joace cântecul naţiei vecine, că-s mai mulţi. Unde străinul este cel ce nu vorbeşte limba oficială, chiar dacă s-a născut şi a crescut aici, iar limba majoritară este alta decât cea oficială. Unde poliţia e preocupată de a-ţi reţine permisul de conducere când pasagerul din dreapta nu şi-a pus centura de siguranţă, fără să-l intereseze că blochează circulaţia întregii străzi în timp ce-ţi scrie amenda.

Sunt într-o ţară unde mullah (preotul musulman) te întreabă când devii ascultător de islam, încercând să te convertească el pe tine, nu invers. Pe el nu-l dă nimeni afară, nici nu-l închide, că încearcă sa facă prozelitism, dar pe tine te urmăreşte să vadă cu cine te întâlneşti, la ce biserică mergi, etc. Dacă refuzi să devii mai moderat în orizonturile tale religioase, rişti nu doar deportarea, dar şi atacuri din partea localnicilor.

Locuiesc într-un oraş unde mai bine de jumătate de populaţie n-are servici, dar reuşeşte să ‘găsească bani’ – expresia locală pentru ‘a face rost de bani,’ de parcă banii se găsesc la liber, doar trebuie să ştii de unde să-i culegi. De aceea, oamenii se comportă la serviciu ca şi când banii sunt din oficiu, nu munciţi, ci un fel de cadou în urma faptului că ţi-au făcut onoarea să te îmbucure cu prezenţa lor. Angajaţii sunt experţi în a-ţi expune problemele unei situaţii, dar nu soluţiile, să-ţi dea ţie de lucru să le rezolvi şi cele mai mici blocaje ale lor.